corola de minuni a lumii - sau mare ti-e gradina, Doamne

Sint ‘invitata” la o mare lansare de carte. Mare (muhaha!). Somata, mai bine zis. Sper din tot sufletul ca nu asta e impresia pe care o las: a unui om pasionat de carte contemporana, cu atit mai mult de versuri. Urasc poezia. Nu-i inteleg sensul, finalitatea. Tot ce tine de poezie e siropos si penibil pentru mine. Daca nu e siropos, cica ar fi dureros, si am inceput sa fug de durerea altora, ca e contagioasa.
Revin: ma infiintez la ora stabilita in librabia stabilita, intr-o atmosfera in care toata lumea (adunata probabil ca si mine, “esti fratele meu, da’ minca-t-as, vii sau te tai) se chinuia sa para foarte interesata in subiect, foarte atenta la speech-urile marilor ginditori invitati sa faca asta, intr-un cuvint: intelectuali.
Asa cum ma si asteptam, iubita mea Mioara a publicat un volum de “versuri” in stil post-modernist (exista ceva mai confortabil sau mai comod decit asta?), DAR...suprise: este poezie religioasa. Mi-a venit o borala in git instantaneu, am sfirsit cu o grimasa pe care am ascuns-o dupa lalelele superbe pe care le achizitionasem intru solemnitatea event-ului si mi-am propus, totusi, din mare bun simt, sa indur pina la capat.
Asa cum imi imaginam, a trebuit sa rezist in picioare pe solemnitatile speakerilor, pe emotia tremurinda a publisherului - o baba sinistra la vreo 65 de ani – care ne-a marturisit cu lacrimi in ochi ca sigur asta (si nu alta) este cartea pe care o asteapta de-o viata (daaahh!), am finalizat orgasmic, dupa o ora in recitarea inaltatoare a “celei mai indragite actrite” pe care io n-am vazut-o in nici un film (dar, ma rog, sint de o ignoranta crasa io, cultura pentru mine inseamna de 2 ori la teatru in viata si cinema strain, that’s all). Artista in cauza era exact cum ma asteptam sa fie, pe cuvint, pe gustul meu: 5 kile de fond de ten, 7 de fard foarte inchis la culoare, incapabila sa se pieptene singura sau sa-si dea seama ca are nevoie de o tunsoare (frate, da-o-n ma-sa, da’ de ce l-ai vopsit rosu?), oftind din greu, facindu-se ca ne priveste in ochi si minimalizind cu mare constientizare a propriei performante nostiunea de “etern”, “nemarginire”, etc.
Eu...eu am indurat pina la capat, dar nu stiu daca asta m-a terminat nervos sau speech-ul Mioarei. Mioara, poeta lu peste, de meserie avocat (combinatia sacra), a refuzat sa se machieze, - m-am gindit eu, ca sa para mai poeta decit este – dar s-a coafat in stil dna profesoara din Sura de Jos, cu fusta midi si tocuri cui. Foarte afectata de ceea ce i se intimpla, foarte emotionata de prezenta numeroasa la care evident nu se astepta, nici prin cap nu i-ar fi trecut!!, de fani innebuniti dupa versurile ei adinci - a pus ochii-n pamint si a-ncercat sa roseaca. La cei 40 de ani ai sai acest prim blush i-a asigurat in fata mea cel mai ieftin debut de speech, in secunda aia mi-am imaginat ce-o sa urmeze...puteam sa zic ceva? Am aderat la pattern-ul deloc costisitor, m-am prefacut miscata de emotia ei, am aplaudat ineptiile care curgeau pe gurita ei ririita, mai sa pling la un moment dat si mi-am arata dintii in final cind mi-am dat seama ca speechul ei caraghios se terminase!
Binenteles ca a trebuit sa-i cumpar cartea si sa stau la coada pentru un autograf – sint o mare fana a mizgalelilor unor oameni care au aceleasi necesitati ca si mine pe foi de hirtie in care sint se pare iubita si apreciata ca si fan, adica se dau totusi 2 lei pe existenta mea, ca fara noi, fanii innebuniti, zeii ca ea n-ar putea produce si exista.
Ineptiile tale, draga Mioara, reprezinta tot ceea ce urasc si de ce-am fugit o viata, esti motivul pentru care nu intru-n librarii, motivul pentru care nu ma uit pe rafturile cu carti, motivul pentru care nu citesc poezie. Motivul pentru care nu citesc. Daca ideea ta de a construi ceva in viata si a lasa ceva in urma ta a fost multumirea unei volum subtirel de 30 de pagini in care ai batut cimpii si ai vrut sa ne arati ca dupa o mare dezamagire sentimentala ti-ai regasit independenta si – vai , uite ce femeie esti : publici chiar o carte – mie nu-mi spune decit ca ai avut niste bani cu care n-aveai ce face, te-ai apucat sa insiri cuvinte pe niste foi, Divinitatea ti s-a parut cel mai usor de abordat – Doamne, cit de desuet – si ai mers pina la capat ca sa poti fi ipocrita dupa asta si sa poti zimbi cu maturitate ieftina ca tu ai lasat ceva scris. Ne-ai imbogatit cu experienta ta comuna. Si noi sintem de fapt prosti pentru ca nu intelegem meandrele sufletului. Si nuli, si total neproductivi. Tu, insa, zeita a tocului de scris (si nu numai), in zilele tale trase la xerox care se impart intre barou, tribunal si biroul de avocatura pe care ti-l plateste sora-ta, ai avut puterea, profunzimea si “nemarginirea divina” sa-ti pui pe hirtie experienta ta creatoare.
Deznodamint:
I-am citit cartea in metrou, fireste, experienta a durat 20 de minute, am ramas mai vaca decit eram inainte s-o citesc, n-am putut empatiza, nu m-a miscat nimic, n-am plins, n-am avut orgasm.
Pentru mine Mioara nu inseamna absolut nimic. Personal, cu obsesia mea de curatenie, volumul ei face parte din cele pe care le-as arunca la reciclare in curatenia de primavara.
Well done, draga mea, well done, i-am spus. Nu mi-as fi inchipuit atita sensibilitate si profunzime. Ai grija de tine...Eu am sa-ncerc sa am grija de mine si sa-mi pazesc pe viitor matele de atita cultura.