another "good bye"

Cu aceasta insemnare (nu intimplator) parasesc acest blog. Se va deschide, fireste, altul, undeva, in noul intuneric al vietii mele, asa cum s-a deschis si inchisoarea ingerilor. Cu plecaciune, M.

Hi. I'm Marrou, and I've got BPD. It was nice meeting you.

despre dorinte si asteptari

M-am nascut un geniu – si era normal sa fie asa – asa ca orice realizare de-a mea din copilarie si pina acum a fost naturala, normala, conform asteptarilor. Am fost olimpica la romana, matematica, engleza si chimie pina in faza pe tara (asta insemna ceva in vremea mea), dar tata ridica din umeri ca si cum asta era un lucru normal, de asteptat. “Nu am avut niciodata nici cea mai mica urma de indoiala”, imi spunea el, pe un ton dezinteresat. Am fost cea mai buna din grupa de gimnastica, de dans si din grupa de teatru, dar tata nu dadea doi bani pe asta, iar faptul ca eram cea mai buna era...la fel de natural ca spalatul pe dinti. “Si ce, daca esti cea mai buna ce vrei acuma, sa dansezi o viata?”. Am intrat in primii 20 la facultate (candidasem 10 pe loc – in tineretea mea era mare bataie pe locurile astea), cu bursa de merit, dar ...care sa fi fost surpriza si ce atita vilva si bucurie pe chestia asta? Tata n-a avut niciodata nici o indoiala c-as fi fost in stare de mai putin, asa ca, va rog, comportati-va normal si zimbiti mai putin. Toata viata m-am intrebat ce ar fi trebuit sa fac sa-i smulg tatei un “bravo, fata mea, mi-ai facut o surpriza minunata”. Eu in schimb nu mi-am primit decit “nu am avut nici o indoiala, doar esti fata mea si esti geniala”. Rezultatul? Numai eu stiu cit de geniala sint. Si tot ce mi-am dorit a fost ca pina-n 35 de ani sa am o casa, 2 copii, o casnicie decenta, cu un partener de viata de la care am cerut minimum de inteligenta si deschidere. Stau si ma intreb acum de ce intre timp toate astea au devenit atit de complicate. Am cerut atit de mult?