in colectivitate

Nou venitii.
Specimenul 1. E subtirica ca o mladita, cultivata tot asa, foarte blonda, dar vorba aia, desteapta foc (deci chiar glumesc!), are ochelari, fireste, doar este entelectuala si o privire de recuperator de credite. Nu numai ca nu stie sa dea binete – si asta, sint convinsa, numai pentru ca in cartile ei de Marketing nu scria asa ceva – dar nici nu raspunde cind i se da. La inceput ma ofticam, dar cind i-am auzit vocea m-am bucurat si m-am conformat la 100% toleranta a prezentei ei. Asta de frica sa nu ma umfle risu’ in capul diminetii cind ar fi trebuit sa-i aud trilul sugrumat. Cind a vorbit prima data am crezut ca are guturai , a doua oara am crezut ca e de fapt barbat si l-a strins cineva de oua, a treia oara mi-am zis ca trebuie sa evit sa vorbesc cu ea, altfel o sa fiu data afara pe motiv de discriminare. Deci jur: are o voce absolut ingrozitoare. E ca si cum ar fi vrut sa se sinucida prin spinzuratoare si s-ar fi razgindit in ultima secunda. Maninca numai lapte de bivolita cu cereale integrale. Eu una nu am vazut-o zimbind niciodata si nici nu cred ca as rezista s-o vad, sincer, pentru ca nu stiu cum ar arata combinatia rinjet + privire de calau cretin.

Specimenu 2. E scunda si-ndesata, dar chiar si de la aproape 1,80 ai mei nu-i ajung cu prajina la nas. De cum a venit a tratat pe toata lumea cu “respect: (“r-ati ai dracu de muciosi...”). Cind vorbeste zici ca tuna, spre deosebire de specimenu 1, atunci cind vorbeste ea zici ca tine o pruna altoita in gura ca sa duca sunetele mai spre esofag, si asta numai si numai pentru prestanta. Viseaza urit noaptea si dimineata la prima ora implementeaza proceduri noi si strategii bazate pe cosmarurile ei. In consecinta, numarul de clienti scade. Cind i se pun intrebari, da raspunsuri scurte si evazive si, fara a schita vreun zimbet, (idem specimenului 1 – cred ca au crescut in acelasi cartier, o sa le-ntreb) incheie sec: “satisfied?” si te priveste fix ridicind din sprinceana. De cind a venit ea in institutie toate muierile de la ea din departament (a se citi de sub managementul ei) se paruiesc. Ma rog, nu cred ca are legatura, nu? Si-asta maninca piine graham. Am descoperit absolut intimplator ca minte cu nerusinare. Am ramas de vorbeam singura de gradul in care a putut s-o faca. Parol.

Amindoua sint celibatare si trecute de 30, asa cum le sta bine pasaricilor de cariera, fara obligatii acasa, si cu salariu dublu decit al meu. Nice.

Specimenu 3. Mica si urita, fara urma de feminitate (nu ca alea de sus m-ar da pe spate din punctul asta de vedere), dar ...brilianta, spun unii din colegii ei. Casatorita, copil bine mersi, rinjeste non stop. Ii place sa gateasca. Din cale-afara de amabila, ma face sa borasc de atitea politeturi. Rinjeala ei permanenta ma scoate din minti. O evit. Nu lucrez mult cu ea, dar i-am citit genul: singe corporatist si lingau. Daca-i place asa de mult sa faca mincare, sa stea dracu-acasa s-o faca. E principialista. Punct. Daca si asta avea salariu mai mare ca al meu o bateam.

Specimenu 4. Cind o vezi te apuca greata: in fiecare zi descopera uluita cit de norocoasa este sa lucreze pentru intitutia asta. Visu ei de-o viata. I-a pus Dumnezeu mina-n cap. Fata desteapta, se pricepe la PR. (aren’t they all, honey????!!) plina de entuziasm, fumeaza rar. Fada rau, m-am surprins de multe ori uitindu-ma la ea sa gasesc ceva care sa-mi aduca aminte cine este, si ramineam asa minute intregi, pina-mi aduceam aminte cine dracu mai e si fufa asta. Evident, era noua PRista.

Specimenu 5. Proaspat coborita din barca, cu mari probleme de atitudine. Ii plac hainele colorate dar e urita cu spume. Cind vorbesti cu ea iti relateaza totul cu o intonatie de poezie invatata. Ramii prost si nu stii cum sa reactionezi. Ai senzatia ca te ia peste picior. Are probleme de respiratie, desi nu fumeaza. Maninca mult. Genul care mesteca tot timpul, dar nu se pune nimic pe ea. Are miini oribile.

Specimenu 6. Se vrea a fi unul dintre barbatii institutiei. Pe linga faptul ca de cite ori il vad imi vine sa-i pling de mila – are mari probleme de sanatate saracu’– are si mari probleme care tin de IQ. Parerea mea. Si el cu 2 salarii mai sus ca mine, are mari greutati in a intelege, in primul rind, modul de organizare si relatiile sociale dintre angajatii pe care-i pastoreste. Isi face singur strategii si noi privim la el oripilati, speriati de ce ne va mai aduce si ziua de miine.

Specimenu 7. are paru lung de zina si-i place sa si-l arunce sexos intr-o parte si-n alta. Citeste de citeva ori ambalajul unui aliment, ca sa se asigure ca nu a depasit doza de E-uri permise pe kilogramul ei corp pe o zi. Vegetariana, carierista, infumurata, obsedata de propria ei imagine – cred ca se pozeaza singura si-n baie pe toaleta, jur. Duduia pina-n 30 de ani cu pretentii la un print cu cal alb si vila-n Pipera, ca doar mama ei nu s-a omorit atita cu educatia fetii sa ne riscam si sa ne dedam la acte saracacioase. Pardon.

Veteranii. Aici sint putine de spus. Fara sa regret si fara rusine am sa spun ca toti cei ramasi in aceasta instutie cu o vechime intre 5-10 ani sint bolnavi psihic, dusi, cu mari probleme de adaptare si de echilibru psihic si emotional. Ratati, permanent nemultumiti, plingindu-se tot timpul din obisnuinta, nici ei nu mai realizeaza daca e cazul sa se plinga sau nu..nu mai conteaza, e bine sa te plingi, viciosi cei mai multi, ciudati majoritatea si in principiu rai. Sint oameni cu probleme psihice care tind sa se agraveze. Ce-i mai grav e ca refuza sa-si accepte aceste afectiuni.

Rulajul de personal in institutia mea este foarte mare, asta pentru ca lucrurile merg foarte bine si toti oamenii sint multumiti, respectiv nu se pot obisnui cu binele si se cara la putin timp dupa ce s-au angajat. Institutia mea da anunturi de angajari la fiecare 2 saptamini, ma gindeam ca ar fi frumos sa ne scoatem o brosurica pe care s-o dam gratuit in metrou – gen RING - in care sa ne publicam posturile vacante si eventual, in celelate pagini, productia la hectar pe luna curenta si planul cincinal.

Ce-am varsat eu aici e doar o mica parte din ce simt fata de diverse personaje din aceasta intutitie care se autointituleaza “a good employer”. Se poate scrie un roman pe baza legaturilor si sentimenelor, etc, ce m-au incercat de cind m-am angajat aici si pina in prezent, avind in vedere ca mi-a mincat ceva timp din viata si ca sint o persoana care relationeaza destul de mult. Dar niciodata – niciodata ! – n-am fost fortata la o schimbare atit de mare si atit de brusca in ceea ce priveste colectivul in care lucrez. Si asta m-a socat nitel, caci nu ma mai regasesc in nimic. Defect de fabricatie.

800 years - the brightest and best

Nu ma pierd niciodata in Cambridge. Nu am cum. Stradutele imi sint asa de familiare, simt ca stiu fiecare coltisor de multa, multa vreme. Cambridge-ul nu e nici Londra nici Bucuresti, ha-ha, evident. Nu mi-a placut niciodata Londra, mi se pare un oras imbicsit, care se ineaca in propriul smog si in propria aglomeratie, in propriul sau caracter cosmopolit. Daca esti tipul urban, atunci esti Londra. Daca esti eu, atunci esti Cambridge, cu deschidere spre periferiile lui de poveste – imagineaza-ti amestecul intre aerul misterios-istoric al Cambridge-ului si countryside-ul englezesc, decupat dintr-un fairy tale.
Londra e pestrita, mult prea colorata pentru mine si galagioasa. Mi se pare fix copacul laudat la care toti taranii se duc cu sacul. Cambridge-ul este sufletul meu, amestec de verde si gri, ici –colo poate o pata de culoare, nimic altceva decit un doubledecker rosu, sau poate o micuta Aston Martin cu care se da domnul masterand–baiatul-de-bani-gata, de care tati e foarte mindru (doar mindria lui se vede in jucaria cu care se da pe stradutele inguste plodul cu pricina). E imposibil, cind dau coltul in vreo strada pietruita tirindu-mi mina pe zidurile inalte si reci ale unui colegiu vechi de sute de ani sa nu dau seara nas in nas cu bursierul in toga neagra. Are fata serioasa, cara dupa el niste carti intotdeauna si merge cu pasi mari, grabiti, singuratic, am mereu senzatia ca abia a scapat de la cursuri si fuge repede sa nu piarda timpul, in mansarda lui unde sa-i bage iar nasul in vreo cartulie de cine stie ce draci de fizica atomica. E tipul freshman-ului bulli-ed pina la traumatizare de catre studentii veterani. E tipul soarecelui de biblioteca, ala care nu-si va lua ochelarii din carti in veci, traieste la limita subzistentei refuzind sa-si piarda timpul pretios dedicat studiului cu un job part-time de chelner care i-ar face portia de brunch mai mare, ca nu cumva sa–si piarda bursa. Asa il percep eu. Si-mi place de el.
Ador Cambridge-ul pentru aerul lui, pentru felul in care ma face sa ma simt, atit de in largul meu, atit de departe de orice kitsch, atit de natural. Si ca tabloul sa fie perfect, imi arunc ochii de pe pod in barcutele de lemn care plutesc pe river Cam. Este o frumusete pe care nu o vei gasi niciodata in Venetia. Parol, stiu Venetia! Vrei apa si barcute? Stai pe iarba verde taiata perfect si ingrijita pindind ratele salbatice din tufisurile de pe malurile riului Cam. A fost a treia oara cind am revazut Cambridge-ul, care a devenit pentru mine locul de pelerinaj al calatoriei mele spirituale, propria mea Mecca. Acolo am gasit, fara nici cel mai mic efort, o liniste pe care nu am mai cunoscut-o vreodata, de existenta careia uit mereu, dar ea revine din momentul in care pun piciorul pe asfaltul lui albastru.
PS In Cambridge nu vei gasi niciodata pitipoance (genul “rindunica pe tocuri” pe care-l gasesti in mall) nici zine extravagante care sa-si etaleze brandurile, manelisti in maieu sau, mai rau, la bustu gol, soferi de taxi nervosi, dudui intepate, vinzatori gretosi si plictisiti, nici metrou, nici blocuri, nici gropi, nici cosuri de gunoi rasturnate sub greutatea cojilor de banana si a pungilor de plastic pline cu te miri ce, nu se lucreaza la drumuri, desi arata perfect, nu e praf, nu-s puradei cersind cu aurolac in bot, si mai ales, nu auzi fluieraturi, claxoane, injuraturi, fratele meu, asta e o alta planeta!

still in the woods

Habar n-am sa ma iubesc. Habar n-am cum sa invat sa fac chestia asta. Habar n-am cum as putea face din mine prietena mea, si nu cea mai cumplita dihanie-dusman al propriei mele fiinte. CUM SE FACE CHESTIA ASTA? INVATATI-MA SI PE MINE!!

Eat pray love 2

Ok. Decit sa vorbesc eu, mai bine o las pe ea. Liz, despre cartea ei.