800 years - the brightest and best

Nu ma pierd niciodata in Cambridge. Nu am cum. Stradutele imi sint asa de familiare, simt ca stiu fiecare coltisor de multa, multa vreme. Cambridge-ul nu e nici Londra nici Bucuresti, ha-ha, evident. Nu mi-a placut niciodata Londra, mi se pare un oras imbicsit, care se ineaca in propriul smog si in propria aglomeratie, in propriul sau caracter cosmopolit. Daca esti tipul urban, atunci esti Londra. Daca esti eu, atunci esti Cambridge, cu deschidere spre periferiile lui de poveste – imagineaza-ti amestecul intre aerul misterios-istoric al Cambridge-ului si countryside-ul englezesc, decupat dintr-un fairy tale.
Londra e pestrita, mult prea colorata pentru mine si galagioasa. Mi se pare fix copacul laudat la care toti taranii se duc cu sacul. Cambridge-ul este sufletul meu, amestec de verde si gri, ici –colo poate o pata de culoare, nimic altceva decit un doubledecker rosu, sau poate o micuta Aston Martin cu care se da domnul masterand–baiatul-de-bani-gata, de care tati e foarte mindru (doar mindria lui se vede in jucaria cu care se da pe stradutele inguste plodul cu pricina). E imposibil, cind dau coltul in vreo strada pietruita tirindu-mi mina pe zidurile inalte si reci ale unui colegiu vechi de sute de ani sa nu dau seara nas in nas cu bursierul in toga neagra. Are fata serioasa, cara dupa el niste carti intotdeauna si merge cu pasi mari, grabiti, singuratic, am mereu senzatia ca abia a scapat de la cursuri si fuge repede sa nu piarda timpul, in mansarda lui unde sa-i bage iar nasul in vreo cartulie de cine stie ce draci de fizica atomica. E tipul freshman-ului bulli-ed pina la traumatizare de catre studentii veterani. E tipul soarecelui de biblioteca, ala care nu-si va lua ochelarii din carti in veci, traieste la limita subzistentei refuzind sa-si piarda timpul pretios dedicat studiului cu un job part-time de chelner care i-ar face portia de brunch mai mare, ca nu cumva sa–si piarda bursa. Asa il percep eu. Si-mi place de el.
Ador Cambridge-ul pentru aerul lui, pentru felul in care ma face sa ma simt, atit de in largul meu, atit de departe de orice kitsch, atit de natural. Si ca tabloul sa fie perfect, imi arunc ochii de pe pod in barcutele de lemn care plutesc pe river Cam. Este o frumusete pe care nu o vei gasi niciodata in Venetia. Parol, stiu Venetia! Vrei apa si barcute? Stai pe iarba verde taiata perfect si ingrijita pindind ratele salbatice din tufisurile de pe malurile riului Cam. A fost a treia oara cind am revazut Cambridge-ul, care a devenit pentru mine locul de pelerinaj al calatoriei mele spirituale, propria mea Mecca. Acolo am gasit, fara nici cel mai mic efort, o liniste pe care nu am mai cunoscut-o vreodata, de existenta careia uit mereu, dar ea revine din momentul in care pun piciorul pe asfaltul lui albastru.
PS In Cambridge nu vei gasi niciodata pitipoance (genul “rindunica pe tocuri” pe care-l gasesti in mall) nici zine extravagante care sa-si etaleze brandurile, manelisti in maieu sau, mai rau, la bustu gol, soferi de taxi nervosi, dudui intepate, vinzatori gretosi si plictisiti, nici metrou, nici blocuri, nici gropi, nici cosuri de gunoi rasturnate sub greutatea cojilor de banana si a pungilor de plastic pline cu te miri ce, nu se lucreaza la drumuri, desi arata perfect, nu e praf, nu-s puradei cersind cu aurolac in bot, si mai ales, nu auzi fluieraturi, claxoane, injuraturi, fratele meu, asta e o alta planeta!