Ma adaptez, nu?
Nu stiu daca sa rid sau sa pling dupa noaptea asta, sa pastrez amintirea vie sau s-o ingrop in mormanul meu de frustrari, sa-mi deshid inima mai departe, sau sa-mi intorc intunericul in fotoliul alb-murdar, imbicsit de nebuniile atitor oameni ce si-au aruncat furiile-n el. Credeam ca exista o limita, un prag al virstei - poate 28-30 de ani, dupa care nu mai ai voie sa simti anumite lucruri, ele devin imposibilul sau inacceptabilul, ca pragul asta e trecerea spre o noua versiune a eu-lui si tot ce-ai strins pina atunci e menit numai sa evidentieze maturitatea pe care trebuie s-o afisezi intru credibilitate. Daca e asa, nu ma incadrez. Si pace. Amalgamul de stari pe metru cub de viata mi-a provocat cel mai haotic mod de judecata si abordare a propriei existente, si prin urmare nu aliniez la mitica spirala a istoriei, ci ma-nvirt in cerc.
Cind picurii de gin mi-au inundat pina si sufletul, pina imi simt inima pompind alcool - atunci: atunci privesc in jurul meu ca o zeitate ghidusa, ma aplec si-ti spun: "Spune-mi citi ani ai, si-am sa-ti spun ce sint" :) Cautind-ti alcoolul in priviri, am sa-mi intind ambele brate si-am sa-ti caut cartea de vizita in buzunarele de la spate, am sa-ti reprosez ca-mi esti dator cu un sarut - esti chiar prost? - iar a doua zi am sa stiu totul despre tine. Capitol incheiat.
Next, please.
Conteaza ce-am sa simt dupa? Niciodata! Am sa vinez intotdeauna, ca sa nu fiu vinata. N-o sa-mi pese ce simt, o sa mor sa stiu ce simti. O sa mor sa te fac sa simti.
hey - :) - welcome back.
