Cit de frustrata am fost, Doamne, practic singurele momente in care traiam cu adevarat erau cind citeam. Si erau zile cind puteam sa fac asta numai in cele 15 minute pe care le petreceam in metrou - ce chin - bineinteles ca mi s-a intimplat sa cobor cu o statie mai incolo! Abia asteptam sa se faca seara, sa ma izolez in patul meu cu cartea sprijinita pe perna, singura, si sa ma cufund in lumea mea atit de addictive. Pina in seara in care, dupa 3 ore de citit fara pauza, am ajuns la final. Imi crescuse un mare nod in git, abia acum il percepeam, aveam ochii umezi - penibil - si ma durea capul de la lumina slaba. Galopasem ultimele pagini ca nebuna, simteam ca nu e destul de liniste desi singurul lucru care ma deranja era scirtiitul scaunului de la computer unde-si face el veacul. Dar ajunsesem la final. Si-n clipa aia tot ce-am putut sa simt a fost o imensa mila fata de el si existenta lui banala, orizontul lui finit, lumea lui mica si meschina, si mila - imensa mila - de propria mea persoana... linga el. Mila de cit de bolnavi, surzi si orbi putem fi cu totii, cit de mult ne puteam bate joc de noi insine, cit de simplu ar fi, daca am vrea, sa decojim, pentru ca miezul, esenta, e atit de aproape, cit de irational aproape ne pierdem in citate si idiome, crezind ca sintem aproape de adevar, cind el de fapt e in partea opusa, cit de preocupati sintem sa definim totul, caci certitudinea este cea mai la indemina cale, cit de putin iti trebuie de fapt ca sa ai totul...
Pe mine m-a inecat! Sint obsedata. Deja o recitesc in limba in care-a fost scrisa, sint sigura ca traducerea mi-a pierdut multe. Ma gindeam sa scriu despre carte, dar mi-am dat seama ca as face un mare rahat.
Sa nu cititi cartea asta!
Sep 25, 2008
Sep 18, 2008
mortii ma-sii de freud
Copilul meu face tot ce poate sa ma raneasca, in mod constant, zilnic, aproximativ la aceleasi ore, asta pentru ca fetita mea, ca si mine, ducem o viata bazata pe tabieturi, un program bine stabilit, normat, pe ceas.
Teoretic si paradoxal, daca as fi o nesimtita, si as trai intr-o lume in care totul are explicatii in Freud (nu stiu cine dracu e asta dar il tot aud pomenit), asta ar trebui sa ma bucure. Cercul de persoane pe care le putem rani este limitat. In general ranim oamenii la care tinem, cei pe care ii iubim. Nu ne putem permite sa ranim colegii, prietenii, amantii, cunoscutii, vecinii. Ei n-ar suferi, i-ar durea in cot de incercarile noastre penibile de a lovi. Si poate asta ar fi primordiala dovada de singuratate. Si sa fii singur e rusinos.
Putem cuantifica cit de mult ne iubeste persoana de linga noi, doar ranindu-l. Deci fiica mea ma iubeste, ranindu-ma. Si ceea ce asteapta de la mine este sa-mi vada suferinta: cit mai mult, cu atit mai bine, asta inseamna ca-mi pasa, deci ea se poate baza in continuare pe mine. Eu si fiica mea avem o relatie, ne iubim si ne ranim zilnic, reciproc, ne testam gradul de implicare una pe alta, ne invinovatim noi insine pentru tot ce facem, revenim, iar ne iubim, iar ne luptam, e chiar pasiune in casa mea!
In spiritu lu taranu’ asta, Freud, ma gindesc, inevitabil - nu c-as tine neaparat - la copilul Eu. De cele mai multe ori prefer sa n-o fac. Nu stiu sa explic de ce. Am numai citeva – prea putine – momente din copilaria mea de care vreau si mi-e drag sa-mi amintesc. Fara exceptie, marele semn de intrebare este relatia pe care am avut-o cu mama. Concluzia este clara si definitiva. Eu NU am avut o relatie cu mama. Am evitat sa ramin intr-o camera sa vorbesc singura cu ea, atit cit s-a putut. Si s-a putut, ca ea nu mi-a cerut-o niciodata. Nu am iubit-o, desi mama nu a fost o fiinta rea, chiar deloc. In prezenta mamei nu am ris sau plins niciodata at ease, adica evident ca sa-mi exprim sentimentele, in prezenta ei nu am avut niciodata personalitate. Am refuzat – nu stiu sa spun de ce, sa fiu eu. Inutil sa mai spun ca nu vorbeam cu mama. Nu stiu ce e aia mother-daughter talk. Habar n-am ce ar putea vorbi o mama si-o fiica, atita timp cit mama nu a stiut niciodata ce simt eu. Nu stiu daca e vina ei, tind sa ma invinuiesc pe mine in principal, asta pentru ca de cind ma stiu am fost non-talkative si, in plus, preponderent trista. Fara motiv.
Am un amic care-si iubeste parintii enorm, vizibil. Ii iubeste, ii ajuta, calatoreste cu ei, vorbeste des cu ei la telefon, ii viziteaza des, se pozeaza cu ei (Jesus!) si-si posteaza pozele pe blog – ceva de neconceput pentru mine! Asta pentru ca nu simt ca parintii mei fac parte din mine. Cu rusine o spun, dar tot ce simt in acest moment (sic, asta pentru ca sentimentul dureaza de vreo 10 ani) este o imensa, enorma, continua MILA. Si, daca mai ramine loc, un 10% frustrare. Ma invinuiesc pe mine pentru nereusitele lor.
PS Una dintre cele mai mari greseli pe care le fac parintii de secole este sa spuna: eu imi sacrific propria mea fericire, pentru a asigura fericirea de mai tirziu a copilului. Nu inteleg: vrei sa-l cresti nesimtit? Il crezi timpit, handicapat mental pe propriul tau copil? Ii insulti capacitatea de a percepe, de a simti, cerindu-i totusi sa te iubeasca? Ii pui in circa, in mod constient, o astfel de poavara???? Accepti ca el sa te vada suferind (argumentind ca este pentru propria lui fericire) pentru ca mai tirziu sa se invinuiasca pentru asta?? Si, mai mult, te-ai astepta sa se comporte altfel?? Va face ABSOLUT acelasi lucru! Se vor comporta exact ca tine. La rindul lui i se va parea normal sa sufere pentru a asigura fericirea plozilor lui, se va nega pe el insusi, ancorind intr-un conventional jegos care nu ii va permite in veci sa se cunoasca, sa se descopere si, in consecinta, sa fie fericit.
Teoretic si paradoxal, daca as fi o nesimtita, si as trai intr-o lume in care totul are explicatii in Freud (nu stiu cine dracu e asta dar il tot aud pomenit), asta ar trebui sa ma bucure. Cercul de persoane pe care le putem rani este limitat. In general ranim oamenii la care tinem, cei pe care ii iubim. Nu ne putem permite sa ranim colegii, prietenii, amantii, cunoscutii, vecinii. Ei n-ar suferi, i-ar durea in cot de incercarile noastre penibile de a lovi. Si poate asta ar fi primordiala dovada de singuratate. Si sa fii singur e rusinos.
Putem cuantifica cit de mult ne iubeste persoana de linga noi, doar ranindu-l. Deci fiica mea ma iubeste, ranindu-ma. Si ceea ce asteapta de la mine este sa-mi vada suferinta: cit mai mult, cu atit mai bine, asta inseamna ca-mi pasa, deci ea se poate baza in continuare pe mine. Eu si fiica mea avem o relatie, ne iubim si ne ranim zilnic, reciproc, ne testam gradul de implicare una pe alta, ne invinovatim noi insine pentru tot ce facem, revenim, iar ne iubim, iar ne luptam, e chiar pasiune in casa mea!
In spiritu lu taranu’ asta, Freud, ma gindesc, inevitabil - nu c-as tine neaparat - la copilul Eu. De cele mai multe ori prefer sa n-o fac. Nu stiu sa explic de ce. Am numai citeva – prea putine – momente din copilaria mea de care vreau si mi-e drag sa-mi amintesc. Fara exceptie, marele semn de intrebare este relatia pe care am avut-o cu mama. Concluzia este clara si definitiva. Eu NU am avut o relatie cu mama. Am evitat sa ramin intr-o camera sa vorbesc singura cu ea, atit cit s-a putut. Si s-a putut, ca ea nu mi-a cerut-o niciodata. Nu am iubit-o, desi mama nu a fost o fiinta rea, chiar deloc. In prezenta mamei nu am ris sau plins niciodata at ease, adica evident ca sa-mi exprim sentimentele, in prezenta ei nu am avut niciodata personalitate. Am refuzat – nu stiu sa spun de ce, sa fiu eu. Inutil sa mai spun ca nu vorbeam cu mama. Nu stiu ce e aia mother-daughter talk. Habar n-am ce ar putea vorbi o mama si-o fiica, atita timp cit mama nu a stiut niciodata ce simt eu. Nu stiu daca e vina ei, tind sa ma invinuiesc pe mine in principal, asta pentru ca de cind ma stiu am fost non-talkative si, in plus, preponderent trista. Fara motiv.
Am un amic care-si iubeste parintii enorm, vizibil. Ii iubeste, ii ajuta, calatoreste cu ei, vorbeste des cu ei la telefon, ii viziteaza des, se pozeaza cu ei (Jesus!) si-si posteaza pozele pe blog – ceva de neconceput pentru mine! Asta pentru ca nu simt ca parintii mei fac parte din mine. Cu rusine o spun, dar tot ce simt in acest moment (sic, asta pentru ca sentimentul dureaza de vreo 10 ani) este o imensa, enorma, continua MILA. Si, daca mai ramine loc, un 10% frustrare. Ma invinuiesc pe mine pentru nereusitele lor.
PS Una dintre cele mai mari greseli pe care le fac parintii de secole este sa spuna: eu imi sacrific propria mea fericire, pentru a asigura fericirea de mai tirziu a copilului. Nu inteleg: vrei sa-l cresti nesimtit? Il crezi timpit, handicapat mental pe propriul tau copil? Ii insulti capacitatea de a percepe, de a simti, cerindu-i totusi sa te iubeasca? Ii pui in circa, in mod constient, o astfel de poavara???? Accepti ca el sa te vada suferind (argumentind ca este pentru propria lui fericire) pentru ca mai tirziu sa se invinuiasca pentru asta?? Si, mai mult, te-ai astepta sa se comporte altfel?? Va face ABSOLUT acelasi lucru! Se vor comporta exact ca tine. La rindul lui i se va parea normal sa sufere pentru a asigura fericirea plozilor lui, se va nega pe el insusi, ancorind intr-un conventional jegos care nu ii va permite in veci sa se cunoasca, sa se descopere si, in consecinta, sa fie fericit.
Sep 12, 2008
mai nou, negatia absoluta
Ok, ok, inteleg, accept. Dar cine-mi garanteaza ca nu voi mai adormi incruntata, trezindu-ma si culcindu-ma-n negatii, fara exceptii, facind exact inversul a tot ce-mi cere mintea sau propriul meu corp, in fiecare secunda? Cine-mi garanteaza ca nu voi mai ridica iar degetul amentitator catre cer, inghitindu-mi lacrimile catre un Dumnezeu care cind iubeste, cind ma provoaca? Voi avea alte dimineti? Sau voi aluneca iarasi in coltul rusinii, plingindu-mi de mila cu lacrimi de crocodil in patetismul meu de printesa peste un bob de mazare?
Ea imi suride si-mi spune ca totul va fi bine. Serios??? Ma iubesti?? Cind m-ai vazut ultima oara rizind???!!!
Ea imi suride si-mi spune ca totul va fi bine. Serios??? Ma iubesti?? Cind m-ai vazut ultima oara rizind???!!!
Sep 10, 2008
seri ilegale la fumoar 2
Si pentru ca berea e...tot alcool, in pula mea, si oriunde m-as duce si orice as incerca sint o ...... renegata, brusc, la ora asta, bagamias, am descoperit ca nu-mi mai e dor de tine. New blood at the horizon... Strange, ha?
Sep 8, 2008
serile ilegale de la fumoar
Si pentru ca sampania e...tot alcool, in pula mea, si oriunde m-as duce si orice as incerca sint intre poli ...back in the room with a two-way door, brusc, la ora asta, bagamias, mi-e dor de tine. Am zis-o, desi n-as fi crezut. Strange, ha?
cu cine am de-a face..
Personality Disorder Test Results
|
*scores in gray are the average web score |
Sep 5, 2008
alea, alea, sa va frec!
Stiu unde-o sa fiti si ce-o sa faceti! Va avertizez: o sa-mi duceti dorul enoooorm, o sa plingeti ca nu sint linga voi cu glumele mele acre, cu replicile mele sincere, transparente si total nediplomate, cu injuraturile mele elegante, cu sticla mea de gin nelipsita, cu rinjetul meu uricios! Ma iubiti si nu puteti exista, ca grup, fara mine, recunoasteti!!! o sa ma sunati si o sa-mi dati SMS-uri dupa primele beri, ca sa ma tineti treaza toata noaptea, ca sa-mi aduceti aminte ca existati si ca sinteti dependenti de mine.
Enjoy, nesimtitilor! Vineri si simbata noaptea am sa va urasc!
Enjoy, nesimtitilor! Vineri si simbata noaptea am sa va urasc!
Subscribe to:
Posts (Atom)
