Copilul meu face tot ce poate sa ma raneasca, in mod constant, zilnic, aproximativ la aceleasi ore, asta pentru ca fetita mea, ca si mine, ducem o viata bazata pe tabieturi, un program bine stabilit, normat, pe ceas.
Teoretic si paradoxal, daca as fi o nesimtita, si as trai intr-o lume in care totul are explicatii in Freud (nu stiu cine dracu e asta dar il tot aud pomenit), asta ar trebui sa ma bucure. Cercul de persoane pe care le putem rani este limitat. In general ranim oamenii la care tinem, cei pe care ii iubim. Nu ne putem permite sa ranim colegii, prietenii, amantii, cunoscutii, vecinii. Ei n-ar suferi, i-ar durea in cot de incercarile noastre penibile de a lovi. Si poate asta ar fi primordiala dovada de singuratate. Si sa fii singur e rusinos.
Putem cuantifica cit de mult ne iubeste persoana de linga noi, doar ranindu-l. Deci fiica mea ma iubeste, ranindu-ma. Si ceea ce asteapta de la mine este sa-mi vada suferinta: cit mai mult, cu atit mai bine, asta inseamna ca-mi pasa, deci ea se poate baza in continuare pe mine. Eu si fiica mea avem o relatie, ne iubim si ne ranim zilnic, reciproc, ne testam gradul de implicare una pe alta, ne invinovatim noi insine pentru tot ce facem, revenim, iar ne iubim, iar ne luptam, e chiar pasiune in casa mea!
In spiritu lu taranu’ asta, Freud, ma gindesc, inevitabil - nu c-as tine neaparat - la copilul Eu. De cele mai multe ori prefer sa n-o fac. Nu stiu sa explic de ce. Am numai citeva – prea putine – momente din copilaria mea de care vreau si mi-e drag sa-mi amintesc. Fara exceptie, marele semn de intrebare este relatia pe care am avut-o cu mama. Concluzia este clara si definitiva. Eu NU am avut o relatie cu mama. Am evitat sa ramin intr-o camera sa vorbesc singura cu ea, atit cit s-a putut. Si s-a putut, ca ea nu mi-a cerut-o niciodata. Nu am iubit-o, desi mama nu a fost o fiinta rea, chiar deloc. In prezenta mamei nu am ris sau plins niciodata at ease, adica evident ca sa-mi exprim sentimentele, in prezenta ei nu am avut niciodata personalitate. Am refuzat – nu stiu sa spun de ce, sa fiu eu. Inutil sa mai spun ca nu vorbeam cu mama. Nu stiu ce e aia mother-daughter talk. Habar n-am ce ar putea vorbi o mama si-o fiica, atita timp cit mama nu a stiut niciodata ce simt eu. Nu stiu daca e vina ei, tind sa ma invinuiesc pe mine in principal, asta pentru ca de cind ma stiu am fost non-talkative si, in plus, preponderent trista. Fara motiv.
Am un amic care-si iubeste parintii enorm, vizibil. Ii iubeste, ii ajuta, calatoreste cu ei, vorbeste des cu ei la telefon, ii viziteaza des, se pozeaza cu ei (Jesus!) si-si posteaza pozele pe blog – ceva de neconceput pentru mine! Asta pentru ca nu simt ca parintii mei fac parte din mine. Cu rusine o spun, dar tot ce simt in acest moment (sic, asta pentru ca sentimentul dureaza de vreo 10 ani) este o imensa, enorma, continua MILA. Si, daca mai ramine loc, un 10% frustrare. Ma invinuiesc pe mine pentru nereusitele lor.
PS Una dintre cele mai mari greseli pe care le fac parintii de secole este sa spuna: eu imi sacrific propria mea fericire, pentru a asigura fericirea de mai tirziu a copilului. Nu inteleg: vrei sa-l cresti nesimtit? Il crezi timpit, handicapat mental pe propriul tau copil? Ii insulti capacitatea de a percepe, de a simti, cerindu-i totusi sa te iubeasca? Ii pui in circa, in mod constient, o astfel de poavara???? Accepti ca el sa te vada suferind (argumentind ca este pentru propria lui fericire) pentru ca mai tirziu sa se invinuiasca pentru asta?? Si, mai mult, te-ai astepta sa se comporte altfel?? Va face ABSOLUT acelasi lucru! Se vor comporta exact ca tine. La rindul lui i se va parea normal sa sufere pentru a asigura fericirea plozilor lui, se va nega pe el insusi, ancorind intr-un conventional jegos care nu ii va permite in veci sa se cunoasca, sa se descopere si, in consecinta, sa fie fericit.
No comments:
Post a Comment