Am o placere perversa de cind sint mare reprezentant al staffului la forumuri europene sa ma balacesc in chestia asta si sa intru pina-n git. Sincer, chiar imi place sa fac pe psihoterapeutul si dup-aia sa arunc cu pietre-n management rinjind si negociindu-mi zimbetul sau ghearele.
Recunosc ca nu mi-a fost usor, am trecut prin mari semne de intrebare care mi-au tocat sistematic nervii si rabdarea, dar odata trecuta de un prag (cred ca e valabil in orice domeniu) totul incepe sa vina de la sine. Acum ma amuza toate cele: negociere, “procese” in care fac pe avocatul, hai sa con-lucram, etc. Ma amuz – in loc sa ma supar - inclusiv cind managementul imi insulta atit de tare inteligenta incit sa–mi propuna o alianta. Am simtit, in ziua aceea o putere fantastica, nu-mi amintesc sa fi simtit asa ceva pina acum. Pentru mine, asta a insemnat mult, am avut un zimbet triumfator pe care numai intorsul acasa in casnicia mea de rahat mi-l putea sterge.
Tot zimbind m-am intrebat daca n-am sa regret oare ca nu m-am ploconit si n-am vindut-o si pe mama (evident, m-am gindit si la asta) – dar, sincer, am vrut sa vad cum e.
A doua zi vin la serviciu si descopar ca managerul care-mi statea in git cel mai tare va disparea din aceasta institutie. Si am stiut atunci ca toate eforturile mele nu au fost in zadar. Desi initial am crezut ca nu sint facuta pentru asta, viata imi rezerva surprize. Ce naiba se intimpla de-mi merge asa de bine? Pe onoarea mea, sint chiar pe val! Conform legilor fizicii, trebuie s-o iau in jos la un moment dat. But I couldn’t be bothered to fear that now.
No comments:
Post a Comment