Se intimpla in Viena, intr-o seara rece de noiembrie. M-am aruncat in patul cu atitea stele tremurind ca varga, incercind din rasputeri sa pling, fara rezultat. Respiram sacadat, imi simteam ochii grei si seci, si-mi cautam tigarile - ultima (a se citi the ultimate and the last) sursa de relaxare pe care o puteam identifica.
Mi-a luat o ora pe putin sa ies din tremur. Dar bataile inimii au continuat, iar secundele de blackouts la fel. As fi dat un regat pentru o lacrima. Nimic. Nici urma de lichid in corpul meu.
Am profitat de liniste si izolare, am intins mina dupa pix si hirtie decisa sa-mi identific o data si pentru totdeauna problema. Nu-mi puteam lua nici anxioliticul nici sedativul atit de devreme si poate era bine sa-mi pun frustrarea pe hirtie pina venea si vremea lor.
Identificarea problemei, ca la management. Nu stiu psihologie, poate merge-asa.
Baga-mi-as, nu m-am oprit din scris vreo 20 de minute. Am umplut in A4 si pe bune ca m-am retinut, in ideea de a pune negru pe alb numai esentialul. Un A4!
M-am oprit, m-am uitat inca o data la structura – totul impartit frumos pe 3 categorii si mi-am zis: “Ptiu, drace, da’ tare suparata sint! E de mirare ca inca ma pot tine pe picioare! Sint o adevarat eroina, si daca nu mi-o spune nimeni, mi-o spun eu acum!”
Sa le elimin una cite una mi-ar lua ani.. Poate-ar fi cazul sa incep, nu?
De cealalta parte a ferestrei Viena incepuse deja sa freamate de noapte. Room Service? Da, o portie dubla de inghetata, va rog, neaparat cu multa ciocolata. Mi-o lasati in camera pe masa, n-o sa am chef sa ies din cada.
A doua zi m-am rugat. Dupa multi ani.
No comments:
Post a Comment