Cum stie el, minca-l-ar mama sa-mi defineasca pasii, sa mi-i deseneze, sa ma ia de mina sa-mi arate cuvintele in marea diagrama a drogului meu.
Mi se pare atit de straniu sa fi stat atita timp cautind, intrebind, aruncind, nedefinind durerea...am cerut un semn si poate ca mi s-au dat atitea, dar n-am stiut sa le citesc. Pe asta stiu acum, l-am descifrat, am scos la licitatie propria mea siguranta, am aruncat pentru citeva clipe caldura stabilitatii si am descoperit, abia atunci, Doamne, un raspuns. Am facut ochii roata si am sfirsit intr-un ris prostesc cind l-am vazut in fata mea...nu-mi venea sa cred ca-mi era atit de aproape. Restul...n-a mai contat, detaliile se tes singure, cresc, ca frunzele in jurul meu, ma mingiie, inspir adinc si le miros, ma las purtata de ele, plutesc cu ele si zimbesc, zimbesc ca fraiera intr-una. Nu asta am vrut?
Mai conteaza ca seara imi arunc ancora si imi pun masca de toate zilele, imi machiez un alt zimbet si dau mai departe din solduri, asteptind zorii, sa ma tranform din nou in zina cea buna a pierdutilor...? conteaza poate putin, sint lucruri pe care nu le-as sacrifica, cred, in veci. Dar momentul, clipa (am revenit in carpe diem :)) ma lasa muta de traire, si-mi place sa sper acum (ai observat???? sper!) ca totul va fi bine.
Am incetat sa mai intreb care? de ce? e bine? sau e rau?. Tot ce ma arde este cind? si cit?
Iata-ma, deci, draga mea, cu nimeni la pas, in propriul eu ritm, gasindu-mi meniri si intelegeri, deja nu mai conteaza pina cind. Primul meu inger adevarat si recunoscut, autentificat si cu parafa, e aproape de mine. Deschideti portile, curatati pista, decolez in libertate, intr-un final.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment