thank you, but no, thank you

Seara mea de vineri – doamne, cit urasc serile de vineri, cind trebuie sa ma intorc acasa si nu vreau. Cit de mult urasc weekendurile si vacantele, in sinul familiei, cind se presupune ca esti suficient de fericit si impacat incit sa acorzi tuturor zimbete dulci sau citeva ore din viata ta, daca nu zile, cadouri, pupaturi si alte dragalasenii.
Intotdeauna mi s-au parut sarbatorile astea o pierdere inutila de nervi si bani, un plictis prelungit pina la insuportabil. Rasuflam atit de usurata cind ma intorceam la serviciu, la micul meu birou, unde pot sa-mi consum frustrarile, unde pot sa alunec in scaun cu ochii inchisi, cind nu e nimeni in birou si picioarele departate, gindindu-ma ....la ce vreau eu! chiar si la un blowjob.
Cine ma cunoaste ramine impietrit si-mi da in cap cu “vai, dar are cine sa te astepte acasa, sau: cite te asteapta acasa...’. ei bine, nu, doamnelor. Nu vreau acasa. Vreau un moment de liniste totala, de singuratate absoluta, nu vreau telefoane la parinti, surori, frati, soacre si alte cumetre, nu vreau vizite induiosatoare, nu vreau sarmale, friptura, prajituri si risete de copilasi. Vreau sa stau singura, sa ma-mbat, sa alerg cu amicii prin cluburi, sa uit de mine, sa platesc stripperi, sa arunc cu banii-n cazinouri, sa stau numai prin hoteluri, sa beau gin in loc de ceai, sa fiu mahmura in fiecare dimineata, ce sa mai, vreau tot tacimu'.
Vreau 1000 de mesaje in inbox! Vreau 50 de telefoane pe zi. Si 700 de SMS-uri. Simbata si duminica sa am zi de shopping pour moi meme si-atit. La dracu!